Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Philippe de Commynes – om politic, diplomat, istoric și memorialist de la cumpăna secolelor XV-XVI. Om politic, diplomat, istoric, Philippe de Commynes a fost născut în Castelul Renescure (nordul Franței), în 1447 și a murit la Argenton, în 1511.
Să-l cunoaștem! Născut într-o familie de înalți funcționari burgunzi, cel ce va fi cronicarul și omul politic Philippe de Commynes intră de timpuriu în slujba contelui de Charolais (1464), viitorul Carol Temerarul, duce de Burgundia, pe care îl însoțește în bătălia de la Montlhéry (1465) în calitate de scutier, devenind treptat sfetnic de taină al stăpânului său. „Întâlnirea de la Péronne (1468) dintre ducele Burgundiei și marele său adversar, regele Ludovic al XI-lea, marchează un punct de răscruce în viața sa.
Flatat de atenția acordată de abilul diplomat care a fost regele Franței, Commynes se lasă cumpărat de acesta. Totuși, va continua timp de câțiva ani să îndeplinească misiuni de încredere pe lângă primul său stăpân, până în 1472, când, în noaptea de 7 spre 8 august, îl trădează definitiv, trecând în tabăra franceză. Copleșit de favoruri (materializate în stipendii importante, titluri, feude, la care se adaugă încheierea unei căsătorii strălucite), joacă un rol politic de prim rang pe lângă rege până în 1477, când, considerat suspect, cade într-o semidizgrație”, amintea cercetătoarea Mihaela Voicu în prologul unui crochiu dedicat lui Philippe de Commynes (Dicționarul scriitorilor francezi, Polirom, 2014).
În completarea acestuia: „Va continua să îndeplinească misiuni în Burgundia, la Florența și în Piemont. Situația lui devine și mai precară după moartea lui Ludovic al XI-lea, la care este prezent. Amestecat în diverse comploturi, este arestat (1487), deposedat de una dintre feudele cele mai importante (principatul Talmont) și condamnat în martie 1489 la exil și la confiscarea unui sfert din avere.
În timpul expediției regelui Carol al VIII-lea în Italia, este însărcinat cu diverse misiuni diplomatice pe lângă cetățile italiene, dar eșuează, insucces care-i pecetluiește soarta. De acum încolo, va intra definitiv într-un con de umbră, fiind constrâns să trăiască până la sfârșitul vieții (1511) departe de curte și de treburile politice. Cele opt cărți de Memorii, redactate la cererea episcopului de Vienne, napoletanul Angelo Cato, care dorea să scrie în latină o cronică a domniei lui Ludovic al XI-lea, sunt compuse între 1489-1490 și completate între 1493-1498”.
Tot aici: „Într-o primă etapă, ele s-au dorit mărturia obiectivă a unui participant direct la evenimente care încerca să deslușească motivația profundă a acestora, dar, foarte curând, demersul lui Commynes a devenit o pledoarie pro domo ce încerca să justifice actul propriei trădări. Commynes creează astfel genul literar al memoriilor, ale cărui trăsături (refuzul «stilului frumos», informație precisă a unui martor ocular, punct de vedere personal) vor sluji ca model memorialiștilor din secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Pretenția de obiectivitate a autorului nu poate fi contestată de fapte, în general reale, ci de modul lor de prezentare.
Într-adevăr, dacă Philippe de Commynes operează o selecție în mulțimea faptelor, trecând unele sub tăcere, amplificând altele sau atribuindu-le alte cauze, dacă deosebește cu grijă esențialul de accesoriu, o face pentru că opera lui are și o dimensiune didactică. El nu-și scrie Memoriile pentru un cititor oarecare, ci pentru cei puternici, pentru principi, ceea ce transformă opera într-un fel de «tratat de guvernare». Spre deosebire de cronicarii burgunzi, cu care este aproximativ contemporan, sau de Jean Froissart, Commynes nu se lasă fascinat de strălucirea exterioară.
El demască aparențele, spulberă iluziile, explorează mobilurile și resorturile psihologice pentru a dezvălui duplicitatea universală care, în opinia sa, guvernează lumea”.