Palatul Vulturul Negru, simbolul Oradiei din centrul orașului, nu a fost doar un proiect de arhitectură, ci o operațiune economică de amploare, finanțată din banii și pe riscul a doi oameni de afaceri, Emil Adorján și Ede Kurländer. Fațadele din centrul istoric, admirate azi de turiști și de orădeni deopotrivă, ascund astfel o poveste despre capital privat, fabrici și mână de lucru, la fel de importantă ca desenele arhitecților.
Proiectul câștigător, intitulat „Șampanie”, a fost ales dintr-un concurs la care au participat 13 lucrări și îi are ca autori pe arhitecții Marcell Komor și Dezső Jakab. Execuția a depins însă de o decizie practică: Adorján a înființat fabrica de cărămidă Vesta, de unde au provenit cele patru milioane de cărămizi folosite la construcție. Vechea clădire a început să fie demolată pe 19 noiembrie 1906, iar noul ansamblu a fost terminat în decembrie 1908.
Modernizarea orașului la începutul secolului XX s-a văzut și în infrastructură. Uzina electrică a pornit în decembrie 1903, iar tramvaiul electric a circulat pentru prima dată în probe în martie 1906, fiind inaugurat în aprilie același an. Un asemenea mijloc de transport presupunea mult mai mult decât vagoanele de pe șine: rețea, energie, personal și cheltuieli de întreținere pe care pasagerul nu le observă.
Nu toate investițiile s-au tradus în piatră. Emanuil Gojdu, născut la Oradea în 1802, și-a făcut cariera și averea mai ales la Pesta, iar prin testamentul din 1869 a lăsat o fundație menită să sprijine tineri români să urmeze școala. Cazul arată că, uneori, cea mai durabilă moștenire nu este o clădire cu numele cuiva, ci șansa oferită altora de a învăța.
Concluzia autorului sursei, care pregătește un capitol pe această temă pentru volumul 2 al cărții „STAI PUȚIN. ASTA S-A ÎNTÂMPLAT LA ORADEA?”, este că întrebarea „cine a plătit?” nu are un răspuns unic. Orașul din Bihor s-a construit prin contribuția românilor, maghiarilor, evreilor și a altor locuitori, a investitorilor, arhitecților, meșteșugarilor și muncitorilor, dintre care mulți nu au ajuns în cărțile de istorie și nu au primit nicio placă memorială.
Sursă text și foto: Știri din Oradea (stiridinoradea.ro) — articolul original