Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Ionuț Bălan Există cercetători care publică sute de articole și există cercetători care își petrec întreaga viață în jurul unei singure opere. Prima categorie produce bibliografii impresionante.
A doua, o formă de înțelepciune care nu poate fi măsurată în numărul de cărți publicate. Puțini cercetători ilustrează mai bine această a doua categorie decât Janine Dakyns. Timp de decenii, profesoara de la Girton College, Cambridge, a trăit aproape exclusiv în compania lui Gustave Flaubert.
Nu doar a romanelor sale, ci și a manuscriselor, variantelor succesive, scrisorilor, corecturilor, ștersăturilor și notelor marginale. Pentru mulți dintre studenții ei, Dakyns părea mai puțin un profesor universitar și mai degrabă ultimul reprezentant al unei specii intelectuale aflate pe cale de dispariție: omul care nu caută răspunsuri rapide, ci petrece o viață întreagă încercând să formuleze întrebări tot mai bune. Paradoxul e că această apropiere extremă de Flaubert nu a produs niciodată un „Flaubert definitiv”.
Dimpotrivă. Cu cât Dakyns citea mai mult, cu atât părea să devină mai prudentă în fața concluziilor. Poate tocmai aici începe adevărata poveste, nu fiindcă Dakyns ar fi eșuat în încercarea de a-l înțelege pe Flaubert, ci fiindcă a înțeles că apropierea de un mare autor nu reduce mister ul operei, ci-l face și mai vizibil.
Există o iluzie foarte răspândită în cultura contemporană: aceea că orice problemă intelectuală poate fi epuizată dacă acumulăm suficiente informații. Flaubert însuși ar fi privit cu suspiciune o idee. El rescria obsesiv.
Căuta le mot juste. Își modifica frazele până la exasperare. Un singur paragraf putea consuma săptămâni de muncă.
Manuscrisele sale nu-s monumente ale certitudinii, ci ale îndoielii. Puțini cititori ai lui Flaubert au dus această idee atât de departe precum Janine Dakyns. Pentru ea, fiecare variantă nouă a unui manuscris nu închidea interpretarea celei precedente, ci o deschidea.
Fiecare scrisoare adăuga o nuanță. Fiecare corectură producea o nouă întrebare. În loc să ajungă la o explicație totală, Dakyns descoperea mereu cât de imposibilă e aceasta.
Într-un anumit sens, viața ei intelectuală poate fi rezumată într-o singură propoziție: marile opere nu se termină niciodată de citit. Nu e întâmplător că această idee apare atât de firesc după Flaubert împotriva lui Sartre. Jean-Paul Sartre a încercat să construiască explicația totală a lui Flaubert.
În biografa sa, fiecare experiență a copilăriei, fiecare traumă, fiecare alegere și fiecare ezitare sunt integrate într-un sistem filosofic coerent. E una dintre cele mai impresionante demonstrații de forță intelectuală din secolul al XX-lea. Dar e și una dintre cele mai discutabile, pentru că presupune că un om poate fi explicat complet.
Dakyns ilustrează exact opusul acestei tentații. Ea nu încearcă să închidă opera lui Flaubert într-o teorie, ci o redeschide. Nu caută cheia unică, ci acceptă existența mai multor uși.
Nu reduce complexitatea, ci o conservă. În această privință, metoda ei pare mai apropiată de Karl Popper decât de marile sisteme filosofice. Fiecare lectură este provizorie.
Fiecare concluzie poate fi revizuită. Fiecare descoperire produce noi necunoscute. Nu există ultimul cuvânt.
Există doar ultima lectură. Iar aceasta nu vine niciodată. Fiecare generație citește un alt Flaubert, fără ca Flaubert să se schimbe.
Se schimbă cititorii. W. G.
Sebald a surprins această idee într-una dintre cele mai frumoase pagini scrise vreodată despre cercetare. În The Rings of Saturn, el vizitează biroul Janinei Dakyns. Cititorul se așteaptă să găsească ordinea exemplară a unui mare filolog.
Găsește însă hârtii, dosare, fișe, fragmente, scrisori, fotocopii, manuscrise și note. Un haos aparent imposibil de stăpânit. Dar Sebald înțelege imediat că dezordinea e doar aparentă.
Biroul nu e o arhivă. E imaginea unei minți care refuză concluziile premature.