După cinci ani de absență, Don Carlo de Giuseppe Verdi s-a întors pe scena Operei Naționale din Cluj-Napoca, într-o seară dedicată Zilei Mondiale a Operei. Pentru public, reluarea înseamnă revederea uneia dintre cele mai solicitante partituri verdiene, în care drama personală se ciocnește de presiunea statului și a bisericii. Compania a ales varianta în patru acte, cunoscută drept varianta Milano.
Miza lucrării stă în conflictele pe care le pune față în față: iubire și datorie, libertate și putere, prietenie și sacrificiu. Destinele personajelor sunt strivite de două autorități care nu cedează, regele Filip al II-lea și Marele Inchizitor. O asemenea operă cere voci puternice, dar și soliști capabili să urmărească evoluția psihologică a eroilor, de la elan la renunțare.
La pupitru s-a aflat Vladimir Lungu, care a căutat echilibrul dintre orchestră și voci, lăsând spațiu atât tensiunilor interioare, cât și momentelor de maximă intensitate. Corul, pregătit de Corneliu Felecan, a contat mai ales în scenele colective, unde dimensiunea publică a dramei capătă greutate.
Titlul a fost cântat de Marius Vlad Budoiu, un personaj prins între impulsul afectiv și o iubire care nu se poate împlini, vizibil mai ales în Io la vidi e il suo sorriso. Tatiana Lisnic a debutat în rolul Elisabetei de Valois, personaj care îi cere rezervă, demnitate și suferință, nu doar forță vocală. Sensibilitatea rolului se vede în aria Non pianger, iar singurătatea și renunțarea se adună în Tu che le vanità.
Petre Burcă l-a interpretat pe Filip al II-lea, un rege a cărui autoritate ascunde singurătate. Vulnerabilitatea lui iese la iveală în monologul Ella giammai mamò, unde interpretul trebuie să urce treptat de la meditație la izbucnirea unei conștiințe care își recunoaște eșecul afectiv. Confruntarea dintre putere și biserică se concentrează în duetul cu Marele Inchizitor, rol încredințat lui Marius Boloș.
Sursă text și foto: Făclia de Cluj — articolul original