Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Un șef de șantier explică piața reabilitării blocurilor: „Sunt câteva firme care câștigă contractele, noi le subcontractăm și muncim de ne apucă bâțul” „Fiuu, pleosc”! Combinația de ciment cu apă se întinde ca un găinaț mare de la creștet și până la ureche.
A picat de pe la etajul 5, acolo se lucrează. Pasta gri se scurge spre ceafă, meseriașul râde: „Hăăă. Bine că n-a fost piatră!
”. Apuci să deschizi gura să-l lămurești pe „maestru” că ești în ordine, nu poți să articulezi vreun cuvânt. De sus îți intră în gură bucăți de polistiren aduse de vânt.
Te întorci brusc să nu intre „materialu’” în ochi și nu mai poți de durere: clapeta de la scara schelei ți-a picat pe picior. Dacă mai făceai un pas, călcai pe un cui mare care lucește brun printre resturi. Să lucrezi ca salahor pe schelă, la o reabilitare de bloc, e o combinație de aventură, adrenalină și educație fizică.
Cum meseria e atât de grea, deficitul pe piața muncii în construcții, în România, a ajuns conform ultimelor studii la sute de mii de posturi. Dimineața începe la poalele blocului cu un fâsâit. Se deschid dozele de energizant sau PET-urile cu licori cofeinizate.
Vremea cafelei a trecut de mult, munca începe cu o țigară în colțul gurii și un gât din acel lichid care miroase a gumă Turbo sau a sirop de tuse. Ochii lucesc și calculează colțurile și îmbinările din dosul schelelor. Ăștia sunt meseriașii.
Salahorii sunt deja voioși: au damf și găleți pe care le umplu ochiometric: o parte apă, o parte C. M 125. Amestecă și pregătesc materialul să-l urce până, hăt, la etajul opt.
Vreo 30 de metri înălțime cuceriți cu funia. „Dă-o, bă, dracu. Băăăă”, urlă un meseriaș la un salahor care a uitat să aducă niște scule.
Ierarhia pe schelă și în jurul ei e bine conturată. Urletul îl pune pe fugă pe amărâtul de greșise și trezește jumătate de scara unu. Pe geamul de la parter se vede o față cârpită de somn.
Pare că bodogăne ceva, n-are tupeu să deschidă fereastra. E prea mare riscul de a se umple de praf, resturi și iz de mahoarcă. „Ce ne-o mai blestema.
Ce ne-o mai înjura”, e amuzat unul din meseriași. De mult nu mai pune la suflet blestemele locatarilor. Nici când e înjurat de mama, sfinți și parastase după ce trage cu ochiul la țâțele ăleia de umblă prin casă, pe jumate despuiată, la etajul 3.
Unul câte unul, muncitorii dispar pe scările înguste care urcă pe schele. Nu-s cinci minute de când a plecat și un puști e ca maimuța sub streașina blocului. Dă cu adeziv pe peretele abia cioplit cu ciocanul.
Între schelă și beton e o deschizătură cât să încapă fix un om mai mare, puștiul schilav ar pica până la etajul trei, abia acolo un balcon îngustează hăul. „Așa am pățit eu. Nu avusesem niciodată nimic.
Nici cu ciocanul nu mă lovisem. Dar așa a fost să fie în ziua aia, nu știu ce m-a apucat. M-am băgat să mă uit pe telefon, coboram să mă duc la masă.
În loc să ajung să îmi mănânc prânzul, m-am trezit la spital. Am căzut între bloc și schele vreo patru etaje”. Florin e născut în ’96 și își aduce aminte de pățanie cu zâmbet pe buze, parcă povestește că a ieșit la un șpriț cu prietenii.
Lângă el un tovarăș behăie: „Să-l vedeți, e plin de șuruburi în el”. Puștiul privește simplu lucrurile: „Așa a fost să fie. Că nu obișnuiam să stau pe telefon, pe schelă, nu știu ce m-a apucat în ziua aia”, ridică din umeri salahorul.
Acum, puștiul e la munca de jos: e la parter, ridică găleți cu pasta cenușie care le trebuie meșterilor cocoțați până la etajul opt: „Nu îți trebuie prea multă școală să faci asta. Ăsta, colegu’, face amestecul, eu ridic găleata cu amestec până la meșteri”. O greutate trimisă la etaj înseamnă pe puțin 25 de kile ridicate cu coarda pe scripete.
Pe zi, Florin duce zeci de găleți, recordul lui e de vreo 11 paleți de ciment înmuiați cu apă, mutați de la parter în sus. Cam spre tonă, la un calcul simplu. Când dai noroc cu omul riști să îți zgârii palmele de la mâna lui bătucită.