Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Superstiții gospodărești vechi de secole De ce nu fluierăm în casă, de ce ne uităm în oglindă când ne întoarcem din drum și alte superstiții românești despre casă, documentate în culegeri de folclor din secolul al XIX-lea. Bunica ta te-a certat vreodată să nu fluieri în casă, „că alungi banii”?
Sau te-ai întors din drum și ai fost sfătuit(ă) să te uiți în oglindă înainte să pleci din nou? România are un întreg univers de superstiții legate de casă și gospodărie, multe dintre ele documentate încă din secolul al XIX-lea, în cele mai vechi culegeri de folclor românesc. Rădăcinile superstițiilor românești sunt vechi de mii de ani, cu influențe puternice din mitologia geto-dacă, dar și din suprapunerea ulterioară a credințelor creștine peste vechile practici păgâne.
Cele mai vechi culegeri scrise care documentează sistematic aceste credințe datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea: „Mica Colecțiune – Superstițiile Poporului Român”, adunată de folcloristul George S. Ioneanu și publicată în 1888, respectiv revista „Șezătoarea”, fondată în 1892 de academicianul Arthur Gorovei, unul dintre cei mai importanți folcloriști și etnografi români. Una dintre cele mai răspândite superstiții gospodărești și azi: fluieratul în interiorul casei aduce sărăcie.
Explicația din spatele credinței are, de fapt, două direcții. Prima ține de vechi credințe legate de puterea sunetului – în mitologia populară, fluieratul era asociat uneori cu chemarea spiritelor sau cu imitarea vântului, considerat purtător de energii instabile; în mai multe tradiții est-europene se credea că spiritele rătăcitoare pot fi atrase tocmai de sunete ascuțite, neobișnuite. A doua explicație e mult mai pragmatică: fluieratul în casă putea fi perceput, pur și simplu, drept un gest de lipsă de respect sau de indisciplină, iar asocierea lui cu sărăcia funcționa ca o metodă simbolică de a-i educa pe copii să se poarte cuviincios în casă.
O altă superstiție extrem de vie și azi, chiar și printre oamenii care nu se consideră superstițioși: dacă te-ai întors acasă pentru că ai uitat ceva, trebuie neapărat să te privești în oglindă înainte de a pleca din nou, altfel riști să ai ghinion pe tot parcursul drumului. Rădăcinile acestei credințe se află probabil în vechile concepții magice despre drum și călătorie. În tradiția populară, începutul unei acțiuni – fie plecarea la câmp, la târg sau într-o călătorie mai lungă – avea o importanță simbolică majoră.
Orice întrerupere sau întoarcere era percepută drept o ruptură a „cursului firesc” al lucrurilor, capabilă să atragă influențe nefavorabile. Privitul în oglindă funcționează, în acest context, ca un fel de „resetare simbolică” – oglinda fiind, în mitologia populară românească, un obiect încărcat de multiple semnificații, considerată o poartă între lumi sau un instrument capabil să reflecte și să neutralizeze energiile negative. Pentru gospodarii de altădată, o ușă scârțâitoare nu era doar o neplăcere acustică – se credea că anunță vești proaste sau atrage, la propriu, necazurile.
De aceea, oamenii aveau grijă să ungă regulat balamalele – o practică veche, care coincide surprinzător de bine cu sfaturile moderne de întreținere a casei. Ușa deschisă fără motiv, mai ales noaptea, era la fel de temută: se credea că pe ea nu intră doar curenți sau insecte, ci și năluci și spirite rătăcitoare. Ușa trebuia închisă cu grijă, niciodată trântită – pentru că, spuneau bătrânii, „casa se sperie” și își pierde liniștea.
Copiii care trânteau ușile erau certați aspru, explicația superstițioasă fiind că, astfel, alungă îngerul păzitor al casei. Înainte de a pune bazele unei case noi, românii de altădată nu porneau construcția fără a consulta calendarul popular și fără a respecta câteva reguli nescrise.