Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Totul începe cu un contract semnat de Shakespeare în 1597. Continuă cu ferestrele zidite ale Angliei Impozitele modifică informația pe care statul o folosește pentru a înțelege economia În 1597, William Shakespeare cumpără New Place, cea mai impunătoare casă din Stratford-upon-Avon.
Era casa pe care și-o cumpără fiul unui mănușar atunci când simte că succesul nu mai este provizoriu. Casa impresiona prin dimensiuni. Zece vetre de foc încălzeau peste douăzeci de odăi, într-o vreme în care majoritatea oamenilor trăiau în locuințe modeste.
Pentru dramaturgul care cucerise scenele londoneze, New Place reprezenta ceea ce astăzi am numi independență financiară. Nu întâmplător avea să rămână cea mai importantă proprietate a sa până la sfârșitul vieții. Și totuși, nu casa este cea care îi intrigă pe istorici, ci prețul.
În documentele vremii apare suma de 60 de lire sterline. De generații întregi se discută dacă aceasta a fost valoarea reală a tranzacției sau doar suma trecută în acte. Nu există o dovadă definitivă că Shakespeare ar fi declarat mai puțin decât a plătit.
Există însă suficiente motive pentru ca întrebarea să rămână deschisă. În Anglia sfârșitului de secol XVI, declararea unei valori mai mici nu era deloc neobișnuită atunci când genera obligații fiscale. Povestea e seducătoare tocmai pentru că îl are în centru pe Shakespeare.
Dar ea ar fi fost la fel de interesantă dacă protagonistul ar fi fost un negustor anonim sau un fermier din Warwickshire. O regulă fiscală nu schimbă doar cât plătesc oamenii, ci și felul în care aceștia se comportă. Peste aproape patru sute de ani, Milton Friedman avea să rezume această idee într-o propoziție: oamenii răspund stimulentelor.
Nu trebuie să presupunem că oamenii devin imorali atunci când apare o taxă nouă. Nici că antreprenorii sunt mai inventivi decât funcționarii. E suficient să observăm că fiecare regulă schimbă raportul cost-beneficiu.
Dacă profitul e puternic impozitat, firmele caută alte forme. Dacă salariile sunt împovărate, la fel. Dacă moștenirile sunt taxate, averile încep să fie reorganizate cu ani înainte de succesiune.
Iar dacă valoarea declarată a unei proprietăți influențează taxele viitoare, apare tentația că și valoarea declarată să se schimbe. Nu fiindcă oamenii au devenit diferiți, ci fiindcă reacționează. Aceasta e una dintre cele mai vechi legi ale economiei.
Și, paradoxal, una dintre cele mai ignorate în dezbaterile fiscale contemporane. Există o imagine foarte răspândită despre fiscalitate. Statul stabilește regulile, iar economia le urmează.
Istoria spune însă altceva. De fiecare dată când regulile se schimbă, economia începe să se reorganizeze în jurul lor. Mult înainte ca expresia „optimizare fiscală” să intre în vocabular, comercianții Veneției făceau arbitraj între jurisdicții.
Corăbiile nu alegeau întotdeauna cel mai scurt drum,ci traseul care reducea taxele portuare, drepturile vamale sau costurile administrative. O încărcătură de mirodenii putea face un ocol costisitor pe mare doar pentru că era mai ieftin din punct de vedere fiscal. Mai târziu, Provinciile Unite aveau să transforme această flexibilitate într-un avantaj competitiv.
Amsterdamul nu devenise centrul financiar al Europei doar fiindcă avea mai multe corăbii sau mai mulți negustori. Capitalul venea acolo fiindcă regulile erau previzibile, drepturile de proprietate mai bine protejate, iar fiscalitatea suficient de stabilă încât oamenii să-și poată face planuri pe termen lung. Douglass North avea să explice peste trei secole că marile diferențe dintre națiuni nu-s create doar de resurse sau de tehnologie, ci de instituții.
Iar instituțiile nu produc doar bogăție, ci și informație. Instituțiile nu schimbă doar ceea ce produc oamenii, ci și ceea ce aleg să declare. Aceasta este poate cea mai subtilă consecință a fiscalității, taxele nu schimbă doar economia, ci și felul în care aceasta se lasă observată.