Pe 7 octombrie 1993, România a devenit membră a Consiliului Europei. A fost prima confirmare instituțională că Occidentul accepta țara ca democrație în construcție, la numai patru ani după căderea regimului comunist. Pentru un stat încă privit cu suspiciune la Strasbourg și Bruxelles, aderarea la organizația care veghează asupra drepturilor omului și a statului de drept era mai mult decât un gest simbolic. Era biletul de intrare într-un club ale cărui reguli aveau să cântărească, de acum înainte, în fiecare discuție despre viitorul european al României.
Decizia fusese luată cu doar trei zile înainte. Pe 4 octombrie, Comitetul Miniștrilor adoptase Rezoluția (93)37, prin care Bucureștiul era invitat oficial să adere. Momentul nu era întâmplător. Cu câteva luni mai devreme, România semnase Acordul European de asociere cu Comunitățile Europene, așa că intrarea în Consiliul Europei completa un traseu care avea să ducă, peste mai bine de un deceniu, la integrarea în Uniunea Europeană. În acei ani, agenția MEDIAFAX, care împlinește acum 35 de ani, devenise una dintre sursele principale ale presei românești pentru evenimentele externe, iar numeroase ziare ale vremii îi preluau relatările despre drumul spre Europa.
Aderarea a stârnit însă și dispute interne. UDMR a contestat felul în care autoritățile tratau minoritatea maghiară și a cerut, între altele, ca aceasta să fie recunoscută drept „factor întemeietor de stat”. Uniunea și-a prezentat pozițiile într-un memorandum adresat lui Catherine Lalumière, pe atunci secretar general al Consiliului Europei. Ministrul de Externe, Teodor Meleșcanu, a răspuns dur, printr-o declarație preluată de Monitorul de Iași după MEDIAFAX. El susținea că autorii documentelor nu erau preocupați de justiție sau de standardele europene privind minoritățile, ci urmăreau un obiectiv politic. Meleșcanu mai afirma că UDMR considera „inacceptabilă” prevederea constituțională potrivit căreia România este stat național.
Disputa venea într-un moment încordat, iar în Transilvania tensiunile se simțeau direct. La Cluj, unde primarul Gheorghe Funar își construise imaginea politică pe discurs naționalist, tema drepturilor comunității maghiare stârnea conflicte aproape zilnic în spațiul public. De aceea, memorandumul UDMR a fost privit la București ca o încercare de a folosi presiunea europeană pentru a obține concesii pe care nu le putea câștiga în Parlament. Pentru liderii maghiari, Strasbourgul era tocmai forul potrivit pentru o problemă pe care o considerau nerezolvată.
Paradoxal, relația dintre guverne părea mai calmă decât cea dintre București și UDMR. În numărul din 17 septembrie 1993, Gazeta de Nord-Vest a publicat mai multe știri MEDIAFAX. Una dintre ele relata că ministrul ungar de Externe, Géza Jeszenszky, îi transmisese premierului român că executivul de la Budapesta va sprijini intrarea României în Consiliul Europei. Sprijinul avea o miză clară: Ungaria voia să rămână în poziția de a cere ulterior garanții pentru maghiarii din România. Chestiunea minorităților nu a dispărut după 1993. Ea s-a mutat pe masa negocierilor bilaterale, care s-au încheiat abia în 1996, cu semnarea tratatului de bază româno-ungar.
Sursă text și foto: Mediafax — articolul original