Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată 23 de ani are Nelio Biedermann, autorul romanului Lázár (Editura Trei, 2026) Să fii un tânăr îndrăgostit de scris, de povești, de tehnici de narațiune și alte năzbâtii cărturărești într-o epocă a mesajelor schingiuite în trei consoane pe „uațap” sună deja atât de neverosimil încât nici nu mai tresari aflând că un astfel de om s-ar fi apucat de primul său roman la 16 ani. Și totuși, acest tânăr există, e viu, trăiește și scrie la Zürich, în Elveția.
Nu știe prea multe despre România (sau poate n-a vrut să-mi spună), nici despre Ungaria (deși are strămoși maghiari), dar a citit-o în germană pe Herta Müller și se pregătește să-l descopere pe Mircea Cărtărescu. N-o mai lungesc, citiți interviul! Și cartea lui Nelio.
Merită. – Jurnalul: Felicitări pentru curajul de a așterne pe hârtie „Lázár”, stimate domnule Nelio Biedermann, roman publicat și în România anul acesta, la Editura Trei! Ați intenționat să scrieți această poveste de familie mult mai devreme.
Ce v-a oprit atunci (la 16 ani, dacă nu mă înșel) și cum v-ați găsit până la urmă curajul de a elibera în lume această mică istorie ce reflectă în lumini și umbre specifice istoria mare a Europei secolului XX? – Nelio Biedermann: Pe atunci aveam impresia că nu sunt suficient de bun. Am încercat să scriu povestea de mai multe ori, dar mi-am dat seama că trebuie să exersez mai întâi cu texte mai scurte.
După ce mi-a apărut romanul de debut, am avut în sfârșit încrederea și priceperea necesare pentru a cincea (și ultima) încercare. – E dificil să scrii, să publici un text despre propria familie, despre propriile rădăcini – cel puțin așa mi se pare mie. Cum ați reușit să echilibrați acest raport dintre realitate și ficțiune?
Ce predomină în textura cărții: istoria concretă trăită și relatată de înaintași, ori inserțiile literare? – Am încercat să creez un text literar în care să nu mai poți deosebi realitatea istorică de imaginația mea. Abordarea aceasta a fost singura posibilitate de a povesti perioada aceea care m-a mulțumit, pentru că m-a eliberat de responsabilitatea de a mă limita la repovestire și mi-a permis să creez ceva nou și fictiv, bazat pe datele istorice, dar care merge mai departe de ele.
Textul urmărește experiențele familiei mele, dar nu încearcă să le spună exact cum au fost, ceea ce oricum n-ar fi fost posibil. Mai degrabă am umplut lacunele din povestea mea de familie cu jocurile propriei mele imaginații și am creat personaje care nu se identificau cu rudele mele, ci aveau o viață proprie. – Când și în ce împrejurări ați conștientizat că sunteți sau puteți fi scriitor ?
Cum a arătat acel moment în care încrederea în propriile forțe creatoare s-a ridicat deasupra îndoielii, nesiguranței, ezitării? – Încrederea mea în propriile forțe nu a depășit faza de îndoială, incertitudine și ezitare și nici nu cred că o va depăși vreodată. Dar asta e bine, te motivează, te face să depui mai mult efort.
Un lucru care în mod sigur mi-a sporit încrederea că pot să încerc să aleg calea asta a fost un concurs de nuvele pe care l-am câștigat când aveam șaisprezece ani. Dar la baza dorinței și efortului de a încerca să devin scriitor a fost bucuria enormă pe care mi-a dat-o procesul scrierii. – Exact.
– Povestiți în „Lázár” despre o lume în declin, prăbușită firesc în cele din urmă – lumea aristocrației și a servituții validate legal. Au urmat în Ungaria, țara strămoșilor paterni, comunismul, postcomunismul… V-ați născut și ați trăit în exilul ales de bunici, în Elveția, dar ați călătorit și în „țara tatălui”, la Budapesta, și ați putut observa astfel cele două culturi, oamenii mai ales, de aceea vă și întreb: cum credeți că i-au schimbat pe maghiari de-a lungul timpului regimurile politice impuse de alții – de turci, de austrieci, de ruși?
Sunt, de altfel, schimbări surprinse și în romanul „Lázár”, schimbări care palpită și astăzi în comportamente și tipologii.