Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Sursa foto: Hepta. ro/ce legătură are cu mitologia populară românească despre lumea de dincolo Puțini dintre cei care folosesc expresia „s-a dus pe apa sâmbetei” știu că, în spatele ei, se ascunde o întreagă cosmologie populară românească — o imagine a lumii de dincolo la fel de complexă ca mitologia greacă a Styxului.
Spre deosebire de multe alte expresii românești , împrumutate din alte limbi sau inspirate de evenimente istorice, aceasta este considerată specific autohtonă, pentru că se sprijină pe credințe care nu au echivalent identic în alte culturi. „A se duce pe apa sâmbetei” înseamnă a se pierde, a se irosi, a se distruge iremediabil — se folosește despre un plan, o afacere, o speranță sau o relație care, în ciuda eforturilor depuse, ajunge într-un punct din care nu mai poate fi salvată. Într-o formă mai dură, „Duce-te-ai pe Apa Sâmbetei” funcționează ca un blestem, cu sensul de a dispărea sau chiar a muri.
Originea expresiei ține de o veche credință populară românească, documentată de etnologi precum Victor Kernbach și Antoaneta Olteanu, în lucrările lor despre mitologia română. Potrivit acestei tradiții, Apa Sâmbetei — numită uneori și Apa Morților — este un râu mitic care izvorăște din rădăcinile „Bradului Lumii”, un fel de Pom al Vieții asemănător celui pomenit în Cartea Facerii. Acest râu reprezintă hotarul dintre lumea celor vii și lumea de dincolo, fiind, în esență, echivalentul folclorului românesc pentru râul Styx din mitologia greacă — pe care sufletele morților trebuiau să-l traverseze, la fel cum umbrele grecești îl plăteau pe luntrașul Caron pentru trecere.
Descrierea acestui râu variază de la o regiune la alta: apa pornește limpede de la izvor, dar, pe măsură ce înconjoară Pământul de trei, șapte sau nouă ori (numărul variază în funcție de sursă), îndreptându-se spre așa-numitul „Sorb al Pământului”, devine tot mai tulbure, transformându-se în final într-un râu de flăcări care se varsă în Iad. În Bucovina, se spunea chiar că apa fierbe tot timpul săptămânii din cauza apropierii de infern, liniștindu-se doar sâmbăta. Ziua de sâmbătă are, în tradiția populară românească, o încărcătură aparte: este considerată o zi nefastă, o „zi a morților”, patronată de un personaj recurent în basmele românești — Sfânta Sâmbătă.
Potrivit cercetătoarei Antoaneta Olteanu, drumul către cei răposați trece prin „imperiul Sfintei Sâmbete”, iar în această zi oamenii se pot apropia simbolic de cei morți — sâmbăta fiind considerată, în credința populară, „mai mare cu un ceas” decât celelalte zile ale săptămânii. Dincolo de mitologie, expresia are și o rădăcină practică, legată de un obicei încă păstrat în unele zone ale țării: obiectele care nu pot fi date de pomană și nici aruncate pur și simplu, pentru a nu fi „spurcate” — resturi de lumânări, icoane deteriorate, candele sparte — erau duse la râu și lăsate să plutească. Motivul: în credința populară, toate râurile ajung, în cele din urmă, în Apa Sâmbetei, iar obiectele lăsate pe apă ajung, la rândul lor, pe „tărâmul celălalt”.
Din acest obicei concret — al lucrurilor date apei, ca să dispară definitiv din lumea celor vii — a derivat, conform etnologilor, sensul figurat al expresiei: ceva „s-a dus pe apa sâmbetei” atunci când s-a pierdut fără cale de întoarcere, exact cum obiectele purtate de curentul râului nu mai puteau fi recuperate niciodată. Deși ideea de „pierdere iremediabilă” există, sub o formă sau alta, în multe limbi și culturi — inclusiv în mitologia greacă a Styxului —, expresia „s-a dus pe apa sâmbetei” este considerată specific românească tocmai pentru că se leagă de acest complex mitologic autohton unic: Apa Sâmbetei, Sfânta Sâmbătă, Bradul Lumii și obiceiul ritual al obiectelor date apei. Este, practic, un fragment de cosmologie populară românească păstrat viu, fără ca majoritatea vorbitorilor să-i cunoască astăzi originea, în limbajul de zi cu zi.