Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată România de astăzi trăiește, însă, în paradox: avem oameni considerați „mari” prin funcție, dar ale căror fapte sunt, în cel mai bun caz, mărunte, iar în cel mai rău caz, atente doar la propria îmbogățire și consolidare Există o veche vorbă din bătrâni, aproape un proverb al înțelepciunii politice: „pentru oamenii cu adevărat mari, faptele mici contează cel mai mult. ” Declarații, proiectele desenate în materiale de prezentare, summiturile și fotografiile de la Bruxelles sau Ankara pălesc în fața gestului discret făcut pentru omul de rând, a deciziei corecte într-o chestiune „măruntă” și a modului în care statul își tratează cetățeanul singur, bolnav și neajutorat.
Acolo se vede dacă cei care ne conduc sunt slujitori ai țării sau doar administratori ai propriei cariere. România de astăzi trăiește, însă, în paradox: avem oameni considerați „mari” prin funcție , dar ale căror fapte sunt, în cel mai bun caz, mărunte, iar în cel mai rău caz, atente doar la propria îmbogățire și consolidare. Oameni cu titluri, ranguri, indemnizații, coloane oficiale, dar cu o micime de suflet care se vede în lipsa lor de empatie, în modul în care negociază resursele publice ca pe un bun personal, în felul în care privesc interesul național ca pe un cuvânt bun de pus în discurs, nu ca pe o datorie sfântă.
Nu e nevoie să intrăm în detalii biografice ca să înțelegem fenomenul. Faptul că un prim-ministru vine dintr-un oraș sau altul, că are origine etnică română, maghiară, germană sau alta, contează mai puțin în fața unei întrebări fundamentale: „pentru cine trăiește și muncește acest om? ” Pentru țară sau pentru sine?
Pentru binele comun sau pentru avuția personală și a rețelelor sale? Problema profundă a clasei politice românești nu este originea etnică a unuia sau a altuia. Faptul că prea mulți sunt, prin caracter și prin gândire, străini de interesul național este o problemă.
Unii sunt români „get-beget”, cu nume sonore „de-ai noștri”, dar fiecare gest îi arată ca fiind mai apropiați de propriile conturi, de propriile contracte, de propriile combinații decât de omul care-i votează. Alții au nume sau origini maghiare, germane, sârbe, sau altele, dar întrebarea nu este ce sânge au. Contează ce inimă au : bate ea pentru România sau pentru propria glorie?
Din păcate, prea des, răspunsul este același, indiferent de etnie sau partid: ambiția personală a devenit axa întregului sistem . Vedem premieri, miniștri, șefi de agenții care par să fi înțeles puterea doar ca un rezervor de oportunități: acum sunt la butoane, acum e momentul să acumuleze. Nu contează că spitalele se prăbușesc, că școala produce generații fără busolă, că satul românesc se stinge încet, că tinerii pleacă.
Important e să „facă”, în timpul lor, „ce se poate”, pentru ei înșiși. Istoria va fi necruțătoare cu acești oameni. Pentru că nu contează doar ce faci, contează și ce lași în urmă .
Politicienii ca Grindeanu, primarii ca Fritz, premierii „de import” sau „de provincie”, nu vor fi judecați, în ultimă instanță, după discursuri, vor fi judecați după întrebarea: „au făcut ei ceva pentru România dincolo de propriul interes? ” Dacă răspunsul este „nu”, atunci ei sunt, indiferent de limbă, partid sau oraș, străini de interesul național . Străini la nivel de conștiință, nu de pașaport.
Filosofic, drama noastră nu este doar că avem conducători mediocri. Este dramatic faptul că am ajuns să ne obișnuim cu ideea că este inevitabil . Că „toți sunt la fel”, că „oricine ar veni, tot pentru sine va trăi”.
Acest fatalism este forma supremă de capitulare: când un popor ajunge să creadă că nu mai merită alt tip de elite, renunță, de fapt, la ideea de viitor. Politic, este limpede că sistemul actual încurajează exact acest tip de om: oportunist, adaptabil, fără rădăcini adânci în cultură și în morală, oameni pentru care „România” este un context util, nu o chemare.