Editoriale Articole Analize Anchete Video G4Plus Contact Donează Donează aici. Susține o presă liberă.
Funcționăm ca organizație non-profit, iar banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt destinați integral finanțării proiectului G4Media. HealthyLife InspiRO Life FERMA DUTTON pe SkyShowtime Flexibilitatea, noul ritm al muncii Travel Sportz Fashion Timp liber ENTR Evenimente G4Debate Orașul meu Green News COHERO4EU Ochii pe rețele Tech Trends Showcase Apă și Energie Investiții la bursa WizzTravel Feed Your Brain Beach Please! Sweet Movie Mercedes-Benz (e)Sprinter: succesul afacerii mele!
4Mind Sport 2024 Home » Editoriale » Era Elena neagră? Odiseea lui Nolan, sau când Hollywoodul face rage-bait Era Elena neagră? Odiseea lui Nolan, sau când Hollywoodul face rage-bait 14 iul.
2026 Sorin Ioniță • Editoriale –> SHARE: WhatsApp icon Sursa Foto: Arhiva Personală Adaugă-ne ca sursă preferată Urmărește-ne in Discover Ascultă articolul Tocmai citeam Odiseea repovestită de Stephen Fry, o capodoperă de stil, și îmi pică fisa că săptămâna asta iese în cinema filmul lui Christopher Nolan. În jurul lui s-au format deja cele două tabere previzibile. Unii spun că un mit poate fi reinterpretat în orice cheie, inclusiv printr-un casting care ignoră reprezentările tradiționale ale personajelor.
Ceilalți repetă obsesiv că „Elena era albă, Elena era albă”, de parcă asta ar fi marea problema a filmului. Ambele poziții sunt la fel de neinteresante. Da, personajele homerice nu sunt figuri istorice; nimeni nu știe cum arătau Ahile sau Clitemnestra.
Dar nici nu putem pretinde că miturile ar fi o plastilină pe care fiecare generație o reşapează după ultimele curente ideologice. Ele au modelat timp de două milenii și jumătate cultura europeană într-un anume fel. Nu ca manuale de antropologie rasială, ci prin construcţia unui limbaj comun al imaginației occidentale.
Tocmai de aceea e jenant când o campanie de promovare a filmului gravitează în jurul acestui pseudo-subiect, forma perfectă de rage bait . Adică un scandal suficient de simplist încât să poată participa la el oricine: occidentali și anti-occidentali, MAGA și anti-MAGA, decolonizatori și anti-woke, fiecare convins că apără civilizația. Mai trist e când un regizor de calibrul lui Nolan intră în această logică de marketing prin casting cu şopârliţe.
Deoarece adevărata problemă aici nu e distribuţia, ci faptul că filmul pare să n-aibă nimic nou de spus despre una dintre poveștile fondatoare ale civilizației europene. Evident, nu l-am văzut, dar aş paria că aşa va fi, în logica de fier a producţiilor Hollywood. Tehnologia cinematografică a ajuns azi la un nivel uluitor: imagini grandioase, peisaje aproape palpabile şi o experiența vizuală care justifică ecranele IMAX.
Numai că toate astea rămân, în cele din urmă, goale de idei. Paradoxul marelui cinema contemporan e că de ce instrumentele devin mai sofisticate, de aia imaginația pare mai prudentă. Acum treizeci de ani a licărit speranța că noile televiziuni prin cablu (de exemplu HBO) vor sparge logica produsului gândit la cel mai mic numitor comun.
Pentru o vreme chiar au făcut-o, cu serialele Sopranos , Wire sau Deadwood , cu personaje profund ambigue moral care obligau publicul să gândească, nu doar să consume. Însă zorii noii epoci s-au stins repede, iar platformele au devenit noul Hollywood. Mai târziu am crezut că revoluția digitală şi AI vor face viabile nişele de calitate, adică vor permite realizarea unor filme istorice deştepte, imposibile până atunci din motive tehnice ori financiare.
Cu alte cuvinte, ne-am imaginat naiv că libertatea tehnologică va produce și libertate artistică, numai că s-a întâmplat invers. Fiecare avans tehnologic a generat câțiva ani de entuziasm, după care industria a revenit disciplinat la aceeași logică a blockbusterului global: cât mai puține riscuri, cât mai mult consens emoțional și cât mai multe miliarde încasate. De fiecare dată nivelul a mai coborât o treaptă în sofisticare.