Editoriale Articole Analize Anchete Video G4Plus Contact Donează Donează aici. Susține o presă liberă.
Funcționăm ca organizație non-profit, iar banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt destinați integral finanțării proiectului G4Media. Ascensiunea lui Burnham în funcția de prim ministru este de-a dreptul fulgerătoare. Primar al zonei metropolitane Manchester (a doua ca mărime din Regatul Unit), el și-a declarat intenția de a deveni lider al Partidului Laburist și pe cale de consecință prim ministru după rezultatul catastrofal al Laburiștilor în alegerile locale din Anglia și a celor parlamentare din Scoția și Țara Galilor din 7 mai anul acesta, când presiunea asupra lui Starmer de a se retrage din funcție a crescut considerabil.
Pe 18 mai deputatul Josh Simmons și-a dat demisia din circumscripția Makerfield (din zona metropolitană Manchester), provocând un scrutin parlamentar parțial pentru ca Burnham să poată candida. Este un aranjament politic care deja ridică semne de întrebare asupra legitimității lui Burnham. Acestea fiind zise, Burnham a câștigat clar alegerea din 18 iunie cu 54% din voturi, un avans de 20% față de candidatul Reform UK (dreapta populistă), un consilier local și instalator, într-o circumscripție care a votat 65% Brexit în referendumul din 2016 și cu o populație 97% albă potrivit recensământului din 2021, deci a priori mai favorabilă Reform UK.
Efectul a fost imediat: pe 22 iunie Starmer a cedat presiunilor din propriul partid și a demisionat din funcția de lider. De aici încolo evenimentele s-au precipitat: a devenit clar că Burnham, devenit deputat după ce a demisionat din funcția de primar la Manchester, va fi singurul candidat la funcția de lider și va deveni prim ministru. Așa cum era firesc, au început să apară dubii cu privire la legitimitatea sa ca viitor prim ministru.
Burnham nu mai fusese deputat din 2017, când a renunțat la cariera parlamentară, pentru a candida la nou înființatul post al zonei metropolitane Manchester (cu o populație de două milioane). Ales deputat în 2001, el a ocupat mai multe posturi ministeriale sub prim miniștrii Laburiști Tony Blair și Gordon Brown și a candidat de două ori fără succes la funcția de lider al Partidului Laburist: în 2010 a fost învins de Ed Milliband, actual ministru al energiei, iar în 2015 de stângistul Jeremy Corbyn. În sine, o succesiune în fruntea Partidului Laburist fără un scrutin în rândul membrilor de partid – “încoronarea” unui singur candidat a mai avut loc, în 1976 James Callaghan i-a urmat în funcția de lider și prim ministru lui Harold Wilson, iar în 2007 Brown i-a urmat în aceleași funcții lui Blair.
Dar și Callaghan și Brown erau miniștri în cabinetul predecesorilor lor și practic numărul 2 în guvern. Burnham a devenit deputat practic cu o lună înainte de virtuala desemnare ca prim ministru, ceea ce înseamnă că nu a candidat în alegerile parlamentare la termen din 4 iulie 2024, când Partidul Laburist condus de Keir Starmer a obținut o majoritate zdrobitoare – 411 deputați din 650. O asemenea evoluție politică nu este nici ea o premieră: în 1963 după demisia prim ministrului Conservator Harold MacMillan în funcția de prim ministru a fost numit ministrul de externe, Lordul Alec Douglas-Home.
Cutuma constituțională britanică din 1902 spune că prim ministrul trebuie să fie membru al Camerei Comunelor, Douglas-Home a renunțat la titlul nobiliar și a candidat într-un scrutin parțial în Scoția într-o circumscripție vacantă în urma morții deputatului în funcție. Pentru prima oară în istoria britanică prim ministrul nu a fost parlamentar pentru o scurtă perioadă, din 19 octombrie 1963 când a fost numit până pe 7 noiembrie când a fost ales deputat. Diferența față de Burnham este că Douglas-Home era deja ministru și cunoștea cabinetul lui MacMillan din care făcea parte.
Burnham nu a mai fost deputat de nouă ani și ministru de 16 ani.