Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Ce ascund mecanicii din tura de noapte, când trenurile nu circulă Viața nevăzută a muncitorilor din galeriile Metrorex: Când aerul tras pe nas zgârie, iar apa din canalizare îți pute pe cap, nu mai contează că șurubul de două kile îți fărâmă piciorul Unii spun despre ei că sunt plătiți cu prea mult. Alții îi înjură că au sporuri și indemnizații babane.
Toată lumea se uită chiorâș la ei când află unde lucrează: „A! , ce te plângi, o duci bine! ”.
Când rămân singuri sub pământ, în întuneric și miros de mucegai combinat cu rahat, își aduc aminte ce zice lumea despre ei. Scuipă într-o parte cu lehamite și, cu ochii beliți să nu-și rupă picioarele ori gâtul, pornesc în tură: „Mama ei a dracu’ de viață! ”.
Să fii „linior”, adică muncitor de cale ferată la Metrorex, înseamnă să alegi „un trai de cârtiță”, unde bezna, rugina și aerul stricat înseamnă program de lucru. Iar la sfârșit, când răsăritul dă semn de sfârșit de tură, semnătura pusă pe registru se contabilizează în vieți de călători: nu sunt accidente. Pentru un linior, ziua începe cam cu o oră înainte de miezul nopții.
Pentru un șef de-al lor, mai devreme. Bogdan își bea cafeaua de trezire pe când apune soarele, ultima geană de lumină îl prinde când intră în măruntaiele de la Unirii. Aici e centrul de comandă: LT 2.
Adică „linii și tuneluri”, birou ce se ocupă de calea ferată și galeriile de sub jumate de București. Bogdan are în grijă oamenii care urmează să intre să verifice și să repare ce s-a mai stricat și ce a mai căzut din mai bine de 40 de kilometri de șină și de „burlane” – pereți de tunel. Tura începe după miezul nopții, muncitorii lui au la dispoziție patru ore să bată la picior distanțe de maratonist.
E ca la militărie: primii care trebuie să intre în măruntaiele metroului sunt revizorii. Câte unul pe 7 – 10 kilometri. Dacă vreunul descoperă cea mai mică fisură la șina de metrou, dă de veste.
Și o zgârietură – pentru un neavenit pare că cineva a scrijelit fierul liniei cu piatra – e semn de pericol: de la o „zgaibă” ca asta se poate ajunge la chestii grave: „Ca la Obor, când s-a rupt șina sub tren”. O șină care se despică sub o garnitură aflată la o viteză de 70-80 de kilometri la oră înseamnă dezastru: „Gândește-te cum se storcește un obiect într-o cutie de conservă. Că așa e și aici, în galerie, ca într-o cutie de conservă, iar trenul e obiectul ăla care se face terci”.
Bogdan e cel care decide: crăpătura rămâne sub observație câteva zile – nu mai mult de zece – sau schimbă, pe loc, linia cu totul. Când se hotărăște înlocuirea fierului, apar „blindatele” și „trupele de comando”. Adică drezina de serviciu și ceilalți „liniori”.
Se lucrează în focuri cu gândul că nu mai e mult până o să cârâie stația de emisie-recepție cu știrea că urmează să se bage curent pe linie. Buloanele, prinderea și șuruburile care țin calea – doar un șurub are vreo 2 kile – sunt scoase pe rând, la mână. Câteodată mai cad piese pe picioare, mai e prinsă vreo mână sub fier.
Muncitorii s-au învățat, nu cârtesc. Aparatul de sudură fâsâie, norul de pilitură – de la fierăstrăul special de tăiat oțelul gros al șinei – e tras pe nas. De văzut, vezi printre scântei și negrul tunelului.
Când închizi ochii vezi steluțe colorate. Totul trebuie să meargă șnur la o schimbare de linie, altfel, dimineața e risc de a se închide sectorul de drum. Asta ar însemna ca circulația să se facă alternativ, pe celălalt sens de mers, lucru care ar genera întârzieri.
Și niciunul dintre liniori nu vrea asta, căci s-au săturat de înjurături și blesteme. Mai ales pe magistrala corporatiștilor, aia de leagă Berceniul de Pipera. Așa că trag tare, chit că se mai aud câteodată înjurături și zgomot de bocanc prins sub o piesă grea: „Aoleoo!
”. Recordul lui Bogdan a fost stabilit acum puțin timp: la Unirii, în două ceasuri, el și oamenii lui au schimbat 240 de metri de linie ferată. Cam cât două terenuri de fotbal de la Arena Națională la un loc.