Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Tudor Arghezi, poet-fanion al literaturii române În miezul acestei veri, în 14 iulie mai precis, se vor împlini 59 de ani de la trecerea în neființă a poetului, pamfletarului și romancierului Tudor Arghezi. A murit în plină glorie, la 87 de ani, „iertat” de comuniști, care i-au organizat funeralii demne de un șef de stat.
Să ni-l reamintim, dar, pe năbădăiosul maestru al scrisului pe dedesubt așa cum prea puțini l-au cunoscut și citit, în 4 „icoane” neafumate încă, neîncețoșate de trecerea timpului. Criticul și istoricul literar Paul Cernat a șlefuit aceste crochiuri. Tudor Arghezi, justificându-se într-o scrisoare către Șerban Cioculescu în legătură cu modul în care l-a debutat Macedonski, profitând de naivitatea adolescentului de 16 ani și rescriindu-i versurile după chipul și asemănarea alor lui: „Vrei să spui că eram, încă de mic, atât de pișichier în perfidia inteligenței și atât de lingău încât am căutat să complac unui patron de părerea căruia m-am temut, să-mi asimilez poezia instrumentistă a poet ului Macedonski, directorul ziarului la care am colaborat.
Află, domnule Șerban Cioculescu, că la tipar, cele mai multe din bucățile mele în versuri, de la 16 ani, nu mai semănau cu manuscrisul. Poetul le transforma într-ascuns, bizuit pe complicitatea tăcută și năzuind să facă școală servilă și elevi. Nu m-am dovedit, bineînțeles, atât de onorat, pe cât se aștepta patronul și am protestat, desigur, cu confuzia și sfielile vârstei.
Repetându-se amestecul care le transfigura al unui condei străin în aproximativele mele debuturi, am întrerupt relațiile brusc. Macedonski a fost exagerat de elogios cu versurile unui ucenic întrucâtva înzestrat: lăsând să-i cadă în cădelniți un bol prea mare de tămâie, el se tămâia în realitate pe sine” („O scrisoare a d-lui Tudor Arghezi”, în „Curentul literar”, nr. 124, 16 august 1941).
În 1947, Arghezi semna în „Adevărul” o prezentare a volumului „România agricolă și imperialismul economic al țărilor industriale” de doctorul Ștefan Piersic, probabil ca să-i dea o mână de ajutor într-un moment politic dificil. E vorba (ați ghicit) de tatăl proaspătului nonagenar Florin Piersic: o somitate a medicinei veterinare românești interbelice, la acea dată membru al PNL-Tătărăscu, condamnat politic între 1952-1954, reabilitat apoi, mort în 1991 la 92 de ani. Deschis – subliniază Arghezi – cu „vorbele tămîioase” ale lui Miron Costin, autor contraindicat azi elevilor sub 16 ani („Cu acele trecute vremi, să le pricepem pe cele viitoare”), acest studiu impresionant prin anvergură și documentare îi stârnește poetului entuziasme estetice (și Arghezi nu se entuziasma ușor), iar titlurile citate îți dau, ele singure, pofta de a-l citi: „De la bucolicele virgiliene la cerealismul moșieresc”; „Desfătările boierilor și luxul femeilor le plătește țăranul”; „Munci forțate ca în exploatările coloniale”; „Exodul patologic și emigrațiile patologice”; „Petrolul românesc, belșug și bogăție pentru țările industriale și capitaliste.
”; „Agricultură fără plug, fără grapă și fără vite de muncă”; „Sud-Estul european este caracterizat prin mizerie, nesiguranță și exploatare”; „Orășeanca malthusiană și țăranca prolifică”. Desigur, toate acestea par o tentativă de acomodare ideologică a autorului cu noul regim. Dar, oare, chiar stăteau altfel lucrurile cu „România agricolă”?
O reeditare a studiului n-ar fi lipsită de interes. Are dreptate autorul „Cărții cu jucării” și al „Prisăcii” să constate că, de la Perrault la Andersen, „urmărind să distreze copiii, povestitorii i-au înspăimîntat. ” Căci „viața era odinioară într-adevăr poate că așa.
Cotropirile, jafurile, schingiuirea, tăierea capului la poruncă, supunerea oarbă la un stăpîn recunoscut că are dreptul să osîndească”.