Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Hepta/Lamine Yamal are doar 18 ani, dar joacă deseori cu maturitatea unui veteran Toți ochii sunt diseară pe Spania – Portugalia, primul duel cu adevărat galactic al fazei eliminatorii. Un meci de cinci stele, așteptat de toată planeta, dar și confruntarea simbolică dintre doi fotbaliști despărțiți de aproape un sfert de secol.
Cristiano Ronaldo, veteranul care a doborât aproape toate recordurile posibile, și Lamine Yamal, copilul-minune care pare hotărât să le rescrie. Azi o să avem, poate, cel mai frumos duel pe care îl putea oferi acest Campionat Mondial: cel mai bătrân superstar împotriva celui mai tânăr. Numai că, până acum, turneul nu i-a făcut deloc dreptate lui Cristiano Ronaldo.
Portughezul și-a arătat din plin vârsta . A fost printre cei mai modești oameni ai echipei lui Roberto Martinez, iar singurele goluri marcate din acțiune au venit împotriva Uzbekistanului, una dintre cele mai slabe formații ajunse la turneul final. Prezența pe teren a lui Ronaldo a părut mai degrabă o obligație decât o soluție.
De prea multe ori s-a transformat în capătul tuturor acțiunilor, deși colegii aveau poziții mult mai bune de finalizare. La capitolul viteză a fost depășit aproape de fiecare adversar, driblingul nu mai sperie pe nimeni, iar execuțiile care altădată făceau înconjurul lumii au pendulat între absență și rare excepții. Pe scurt, Portugalia joacă adesea pentru Ronaldo, deși în multe momente ar avea mai multe șanse dacă ar juca fără obsesia de a-l transforma în eroul fiecărei faze.
De altfel, golul de 2-1 contra croaților a fost înscris după ieșirea de pe teren a lui Ronaldo. Lamine Yamal are doar 18 ani, dar joacă deseori cu maturitatea unui veteran. Totuși, din când în când își amintește că este încă un adolescent și ia decizii pe care numai un fotbalist de vârsta lui le poate lua.
Încearcă imposibilul, forțează driblingul în locul pasei simple și are convingerea că poate rezolva orice fază de unul singur. Diferența este că, de multe ori, chiar îi iese. Are explozie, accelerație, schimbare de direcție și un dribling pe spații scurte pe care foarte puțini fundași îl pot controla.
Dacă Ronaldo încearcă să demonstreze că timpul poate fi păcălit, Yamal joacă de parcă timpul nici măcar nu există. Dincolo de duelul vedetelor, nici parcursul Portugaliei nu inspiră prea multă încredere. Lusitanii au avut un singur adversar cu adevărat puternic, Croația, iar calificarea s-a obținut cu foarte mult noroc.
Croaților li s-a anulat golul care ar fi dus meciul în prelungiri, în urma unei interpretări a noilor reguli pe care, sincer, n-au părut să le înțeleagă pe deplin nici jucătorii, nici arbitrii și nici spectatorii din tribune. În rest, Portugalia a suferit surprinzător. S-a încurcat atât cu Congo, cât și cu Columbia, reușind doar remize, iar singura victorie fără emoții a venit împotriva modestului Uzbekistan.
Pentru o echipă cotată printre favoritele turneului, bilanțul este departe de a impresiona. Nici ibericii n-au pornit Mondialul ca din tun. Au existat ezitări, jocul n-a curs, iar mecanismele păreau ruginite.
Numai că, pe măsură ce competiția a avansat, Spania și-a regăsit identitatea. Arabia Saudită și Austria n-au mai avut nicio șansă, iar jocul elevilor lui Luis de la Fuente a început să semene tot mai mult cu cel al unei mari favorite. Singurul examen cu adevărat dificil a fost împotriva Uruguayului.
Nu neapărat din punct de vedere fotbalistic, ci din perspectiva integrității fizice. Uruguayenii au practicat același stil care i-a făcut celebri de-a lungul deceniilor: intrări tari, faulturi la limita regulamentului și un joc în care mingea a părut, uneori, un detaliu. După fluierul final, întrebarea care a dominat discuțiile nu a fost cine a jucat mai bine, ci de ce doi sau trei jucători ai Uruguayului nu fuseseră eliminați încă din prima repriză.