Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Ionuț Bălan Te-ai întrebat vreodată de ce pe atât de multe sticle de scotch apare Established sau Since urmat de un an? Johnnie Walker – 1820, Chivas Regal – 1801, Ballantine’s – 1827, The Glenlivet – 1824, The Macallan – 1824, Bell’s – 1825, Dewar’s – 1846, The Glen Grant – 1840, Teacher’s -1830, Grant’s – 1887, Whyte & Mackay – 1844, J&B – 1749.
La prima vedere ai putea crede că atunci a apărut whisky -ul. În realitate, băutura e mult mai veche. Prima mențiune documentară a whisky-ului scoțian datează din 1494.
În registrele fiscale ale Coroanei apare călugărul John Cor, care primește o cantitate de malț pentru a produce aqua vitae – „apa vieții” -, strămoșul whisky-ului de astăzi. Așadar, whisky-ul scoțian are o istorie documentată de peste cinci secole și, foarte probabil, era distilat cu mult înainte ca cineva să-l consemneze pe hârtie. Între secolele al XVI-lea și al XVIII-lea însă, producția de whisky s-a desfășurat în mare parte în umbră.
Mii de ferme și mici distilerii produceau ilegal, împinse de accizele tot mai împovărătoare impuse de Coroană. Cu alte cuvinte, înainte ca americanii să experimenteze prohibiția în anii 1920, britanicii inventaseră deja propria formă: nu prin interzicerea explicită a băuturii, ci prin taxe atât de ridicate încât legalitatea devenea un lux. Punctul de cotitură vine în 1823, odată cu Excise Act.
Statul reduce costul licențelor și simplifică sistemul de accize, iar sute de producători ies din ilegalitate. Practic, atunci începe industria modernă a whisky-ului scoțian. De aceea atât de multe etichete afișează ani precum 1824, 1825 sau 1827.
Nu este o coincidență. Sunt anii în care apar sau se consolidează marile distilerii și branduri care aveau să cucerească lumea. Mai există și un alt motiv.
Până în secolul al XIX-lea, oamenii cumpărau whisky direct de la distilerie sau de la negustor. Nu existau branduri globale. Acestea apar odată cu Revoluția Industrială, cu sticlele etichetate, cu dezvoltarea căilor ferate și a transportului maritim, dar și cu exporturile către întregul Imperiu Britanic și către America.
Exact cum vinul există de mii de ani, iar pe o sticlă de Moët & Chandon scrie 1743, anul fondării casei de șampanie, nu anul în care a fost inventat vinul. Ați auzit de Speyside și Islay? Sunt două dintre regiunile în care se naște scotch-ul, whisky-ul scoțian din malț de orz.
Scoția este împărțită în Highlands, Lowlands, Islay și Campbeltown, iar valea râului Spey, considerată cândva parte a Highlands, a devenit în timp o regiune în sine. Aici se concentrează cele mai multe distilerii din lume: Aberlour, Balvenie, Benriach, Cardhu, Cragganmore, Glen Elgin, Glen Grant, Glenfarclas, Glenfiddich, Glenlivet, The Macallan, Glen Moray, Glenrothes, Strathisla, Tamnavulin, Tormore și multe altele. Toponimia spune și ea o poveste.
În limba galică, glen înseamnă „vale”, de unde nume precum Glenfiddich, Glenlivet sau Glenrothes. La fel, dubh sau dhu înseamnă „negru”, de unde provin denumiri precum Cardhu sau Knockdhu, care își au originea în expresii precum Carn Dubh – „stânca neagră”. Nu descriu neapărat aroma whisky-ului, ci peisajul în care acesta s-a născut.
Dincolo de Speyside, Highlands adăpostește alte distilerii celebre: Aberfeldy, Ben Nevis, Blair Athol, Clynelish, Dalmore, Dalwhinnie, Glenmorangie, Glenturret, Loch Lomond, Oban sau Old Pulteney. În Islay, o insulă din Hebridele Interioare, se află Ardbeg, Bowmore, Bruichladdich, Bunnahabhain, Caol Ila, Kilchoman, Lagavulin și Laphroaig, distilerii care au făcut celebru stilul puternic afumat de whisky. Lowlands și Campbeltown au mai puține distilerii, însă fiecare păstrează o identitate proprie, iar insulele Arran, Jura, Mull, Orkney sau Skye completează harta unuia dintre cele mai respectate produse ale Scoției.
Geografia explică însă mai mult decât diversitatea aromelor. Ea explică și istoria contrabandei.