Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Paul Valéry, poetul care a transformat gândirea în artă Poet, eseist și strălucit teoretician al ideilor, Ambroise Paul Toussaint Jules Valéry a fost născut la Sète, Monpellier, în 30 octombrie 1871 și a murit la Paris, în 20 iulie 1945. Să-l tămâiem!
Ambroise Paul Toussaint Jules Valéry a fost fiul lui Barthélemy Valéry, descendentul unei familii corsicane de marinari, controlor principal al vămilor. Mama, Fanny Grassi, era descendenta unor vechi familii italiene din Genova și Veneția. „În 1888, ca absolvent al liceului din Montpellier, devine student în drept.
Se interesează de arhitectură, matematică, fizică, muzică. În mai 1890, îl cunoaște pe poetul Pierre Louys, cu care întreține o bogată corespondență, iar în 1891 îi va cunoaște, la Paris, pe André Gide și pe Mallarmé. Primul său poem publicat, Rêve (Vis), apare în Revue maritime (1889), urmat de La Marche impériale, în La Revue indépendante (1890).
Colaborează la revistele La Conque, Chimères, La Wallonie, La Syrinx. În toamna anului 1892, la Genova, trece printr-o violentă criză intelectuală (4-5 octombrie, «noaptea înspăimântătoare») și decide să renunțe la creația literară, în care vede o activitate nocivă folosirii corecte a intelectului, adevăratei cunoașteri de sine. Va urma o «tăcere poetică» de douăzeci de ani.
Se întoarce la Paris, unde colaborează la diferite reviste și îi frecventează pe Huysmans și mai ales pe Mallarmé, de care va fi foarte legat până la moartea acestuia”, evoca cercetătoarea Irina Mavrodin în deschiderea unei minibiografii închinate poetului („Dicționarul scriitorilor francezi”, Polirom, 2012). „În 1895 – urma biografa -, publică Introduction à la méthode de Léonard de Vinci (Introducere la metoda lui Leonardo da Vinci), apoi La Soirée avec monsieur Teste (O seară cu domnul Teste) (1896). Reușește la concursul de redactor la Ministerul de Război, funcție pe care o va deține până în 1901.
În 1900, se căsătorește cu Jeannie Gobillard, nepoată a pictoriței Berthe Morisot. În 1902, devine, pentru douăzeci de ani, secretarul particular al unui mare financiar, Édouard Lebey, unul dintre administratorii agenției de presă Havas. În 1912, Gide îi cere pentru La Nouvelle Revue Française versuri din tinerețe.
Începe o perioadă fecundă, curând încununată de recunoașterea unanimă. În 1917, apare La Jeune Parque (Tânăra Parcă), în 1920, Album de vers anciens (Album de versuri vechi), iar în 1922, Charmes (Farmece). În 1923, este ales membru al Academiei Franceze, iar în 1933, devine director al Centrului Universitar Mediteranean din Nisa.
Este numit profesor (1937) la o catedră de poetică, creată pentru el, la Collège de France. Moare în plină glorie (i se fac funeralii naționale la Palatul Chaillot). Este înmormântat la Sète”.
Ce zestre ne-a lăsat? „Opera lui Valéry, cea poetică și mai ales cea teoretică (teoreticianul fiind, în cazul lui, poate mai important decât poetul), urmând celor două mari tipuri de experiență poetică a poeților «vizionari» și «artiști» de la sfârșitul secolului al XIX-lea ce duseseră la limită ambițiile și virtualitățile romantismului -, se constituie ca moment exemplar de cristalizare prin care poezia modernă capătă deplină conștiință de sine. Această conștiință poetică radicalizată este conștiință dedublată – conștiință creatoare ce se autocontemplă și care, prin chiar exercitarea actului creator, meditează asupra esenței poeziei.
Compararea versurilor lui Mallarmé cu versurile celui mai fidel discipol al său demonstrează că, spre deosebire de cel dintâi, care dă pluralitate de sensuri poeziei sale mai ales prin violentarea sintaxei, cel de-al doilea obține efecte similare nu atât prin realizarea unor discontinuități și disonanțe la nivelul sintaxei (impresia de «anormalitate» trezită de poezia lui Valéry e mai puțin frapantă la acest nivel), cât prin vocabularul foarte special, artificial și compozit, și prin aluziile erudite.
