Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Cu cât vorbim mai mult despre „statul de drept”, cu atât simțim mai profund absența lui. Astăzi este Ziua Justiției în România.
Într-o lume ideală, aceasta ar fi trebuit să fie o zi a solemnității, a recunoștinței față de magistrații care veghează la temelia cetății, o zi în care cetățeanul să respire ușurat, știind că sub mantia legii se află adevărul. În realitate, însă, 7 iulie a devenit data unei melancolii colective. Este ziua în care privim spre tribunale ca spre niște catedrale goale, de unde dreptatea a plecat demult, lăsând în urmă doar ecoul unor proceduri reci și mirosul greu de cerneală pe dosare uitate.
Trăim un paradox dureros: cu cât avem mai multe legi, cu atât avem mai puțină dreptate. Cu cât vorbim mai mult despre „statul de drept”, cu atât simțim mai profund absența lui. Justiția în România nu mai este o certitudine, a devenit o „lebădă neagră”, acel eveniment imprevizibil, rar și cu impact devastator, care apare pe scena democrației noastre mai degrabă pentru a ne reaminti cât de fragil este totul, nu pentru a construi.
Nu putem vorbi despre starea justiției fără a analiza mediul în care funcționează politica actuală. Dacă am încerca să definim clasa politică de astăzi, am ajunge la o concluzie fundamentală înfricoșătoare: este „nimic mai mult decât nimic”. Nu mai este vorba despre ideologii, despre viziuni pe termen lung sau despre binele comun.
Politica a devenit un joc de umbre, o succesiune de tranzacții oculte singura valoarefiind supraviețuirea la putere. Acest „nimic” politic nu este un vid pasiv, este unul agresiv. El erodează substanța instituțiilor, lăsând în urmă doar forme fără fond.
Atunci când politicul este guvernat de mediocritate și interes meschin, justiția încetează să mai fie un arbitru independent și se transformă, în cel mai bun caz, într-un instrument de negociere, iar în cel mai rău, într-o victimă colaterală. Justiția românească de astăzi este exact ceea ce este politicul: o structură care promite totul și nu oferă nimic mai mult decât o amânare perpetuă a adevărului. Conceptul de „lebădă neagră”, teoretizat de Nassim Taleb, se referă la acele momente care schimbă cursul istoriei prin imprevizibilitatea lor.
Justiția în România este această lebădă neagră. Cetățeanul nu mai știe la ce să se aștepte, din cauză că decizia judecătorească a devenit un eveniment aleatoriu. Suspiciunile de corupție, influența serviciilor, protocoalele secrete și interesele de grup au transformat actul de justiție într-o loterie crudă.
În loc să fie coloana vertebrală a democrației, justiția este elementul care o destabilizează prin imprevizibilitate. Când marile dosare se prescriu, când marii vinovați părăsesc țara sub privirile complice ale sistemului, justiția încetează să mai fie o funcție a statului și devine o anomalie a lui. Este lebăda neagră care apare la orizont pentru a ne anunța că democrația noastră este, de fapt, o simulare.
Filosofic, justiția se bazează pe un contract de încredere. Noi, cetățenii, cedăm statului dreptul de a ne judeca, în schimbul promisiunii de echitate. Ce se întâmplă însă când suspiciunea se transformă în aerul pe care îl respirăm?
În România, suspiciunea nu mai este o excepție, este o stare de spirit. Suspectăm judecătorul, suspectăm procurorul, suspectăm legiuitorul. Această suspiciune generalizată este moartea spiritului civic.
Dacă justiția este oarbă,nu în sensul imparțialității, dar în sensul ignorării realității, atunci cetățeanul se simte abandonat într-un univers absurd. Justiția noastră „oarbă” nu mai vede lacrimile victimelor, observă doar virgulele din codurile de procedură, folosite adesea ca portițe de scăpare pentru cei puternici. Este o justiție care a pierdut legătura cu morala, transformându-se într-o tehnică rece a manipulării textului de lege.
Se spune că „justiția amânată este justiție negată”. În România, timpul este cel mai mare inamic al dreptății.
