Editoriale Articole Analize Anchete Video G4Plus Contact Donează Donează aici. Susține o presă liberă.
Funcționăm ca organizație non-profit, iar banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt destinați integral finanțării proiectului G4Media. HealthyLife InspiRO Life FERMA DUTTON pe SkyShowtime Flexibilitatea, noul ritm al muncii Travel Sportz Fashion Timp liber ENTR Evenimente G4Debate Orașul meu Green News COHERO4EU Ochii pe rețele Tech Trends Showcase Apă și Energie Investiții la bursa WizzTravel Feed Your Brain Beach Please! Sweet Movie Mercedes-Benz (e)Sprinter: succesul afacerii mele!
4Mind Sport 2024 Home » Analize » Fotbal şi politică. Sau sfârşitul Campionatul Mondial aşa cum îl ştiam Fotbal şi politică. Sau sfârşitul Campionatul Mondial aşa cum îl ştiam 02 iul.
2026 • 651 Sorin Ioniță • Analize –> SHARE: WhatsApp icon Sursa Foto: Arhiva Personală Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne in Discover Ascultă articolul Dacă ar exista un Balon de Aur pentru abilitate ipocrită, FIFA l-ar câştiga în fiecare an. Nici o altă organizaţie din lume nu reuşeşte să convingă guvern după guvern să cheltuiască zeci de miliarde de dolari pentru privilegiul de a genera profit privat pentru ea însăşi. Se întâmplă aşa de când Campionatul Mondial a încetat să fie turneu de fotbal şi a devenit o platformă globală de traficat putere, marketing politic şi pntru operat redistribuiri de bani publici către o industrie privată.
Nişte jucători aleargă după minge pe teren, dar adevăratul meci se joacă între şefi de stat, fonduri suverane şi televiziuni. Mondialul din 2026 marchează vizibil schimbarea de epocă: 48 de echipe, 104 meciuri, trei ţări gazdă, 16 oraşe. Iar asta nu e o excepţie, ci noua normalitate a turneelor finale.
Modelul clasic, cu o singură ţară care organizează turneul, a murit sufocat de propria grandoare. Există o întrebare pe care decidenţii o evită cu obstinaţie: cine câştigă efectiv bani dintr-un Campionat Mondial ? Răspunsul e clar documentat: FIFA, sponsorii şi deţinătorii drepturilor TV .
Gazdele rămân cu nota de plată pentru stadioane, aeroporturi, linii de metrou, poliţie, armată, supraveghere, securitate cibernetică, fan zones, drumuri şi inevitabilele depăşiri de costuri. Andrew Zimbalist, un economist american specializat în sport, a analizat marile competiţii şi a arătat că ele produc rareori beneficii nete pentru bugetele publice. Mutatis mutandis , e un model pe care îl ştim şi noi bine în România din anii ‘90: capitalism când se împart profiturile, socialism când se împart costurile.
Nu întâmplător democraţiile s-au cam săturat de acest model. În Germania, Canada sau Olanda contribuabilii întreabă de ce trebuie demolat un cartier pentru un stadion folosit cinci meciuri; în Arabia Saudită nu ai această problemă. Nu pentru că stadionul ar fi acolo mai rentabil, ci pentru că nimeni nu-l întreabă pe cetăţean ce crede.
Cu alte cuvinte, autocraţiile s-au adaptat mai repede la realitate. Qatar n-a cumpărat Mondialul din 2022 pentru profit, iar Rusia n-a organizat ediţia din 2018 pentru turism. Arabia Saudită nu investeşte sute de miliarde în fotbal fiindcă a descoperit brusc frumuseţea fotbalului.
Dictaturile cumpără un lucru care le lipseşte: onorabilitate şi legitimitate. În secolul 21 fotbalul e cea mai ieftină formă de diplomaţie publică pe care o poate cumpăra un regim bogat. Un summit G20 durează două zile.
Un Campionat Mondial durează o lună şi produce miliarde de ore de televiziune gratuită. Nici nu mai contează că pierzi bani, fiindcă îi treci la capitolul „branding de ţară”. În Occident numim asta sportswashing ; monarhiile din Golf îl numesc investiţie.
E greu de spus unde se încadrează acum SUA. Dar de la un punct încolo chiar şi autocraţiile încep să descopere că investiţia în prestigiul are randamente în scădere. Primul Mondial pe care îl faci schimbă imaginea ţării; al doilea devine rutină; al treilea riscă să fie doar un proiect imobiliar foarte scump.