România traversează unul dintre cele mai semnificative momente din istoria sa recentă şi, paradoxal, unul dintre cele mai puţin înţelese. Avem uneori tendinţa de a privi prezentul exclusiv prin prisma dificultăţilor: polarizare politică, presiuni bugetare, un război la graniţă, incertitudini economice şi o reaşezare geopolitică globală pe care puţine state o pot controla şi niciunul nu o poate ignora.
Şi totuşi, dacă ridicăm privirea de la titlurile zilei şi privim puţin către perspectiva istorică, imaginea se schimbă. România a parcurs, în trei decenii, un drum pe care alte naţiuni l-au parcurs în trei generaţii. Întrebarea corectă nu mai este „cât de departe am ajuns?
”, ci „ce facem cu poziţia pe care am câştigat-o? ”. Succesul ultimilor 35 de ani s-a construit, în esenţă, în jurul a trei mari idei: deschidere, dezvoltare şi demnitate.
Prima idee a fost deschiderea. România a ales Occidentul, economia de piaţă, integrarea europeană şi relaţia transatlantică. Am deschis graniţe, pieţe, universităţi şi orizonturi.
Am înţeles, uneori cu costuri, că izolarea nu este o strategie, ci o prăbuşire lentă şi că progresul vine din conectare la realitatea europeană şi globală. Deschiderea a fost actul fondator al României de astăzi. A doua a fost dezvoltarea.
Economia românească a crescut spectaculos. Oraşele s-au modernizat, infrastructura s-a îmbunătăţit, companiile româneşti au devenit competitive în regiune şi dincolo de ea, iar nivelul de trai a crescut semnificativ. A fost o dezvoltare reală şi impresionantă, chiar dacă adesea haotică, inegală şi lipsită de o viziune strategică suficient de clară.
Am construit mult; nu întotdeauna am construit cu cap, pe baza unui plan. A treia idee a fost demnitatea. După ani în care România părea preocupată aproape exclusiv de recuperarea decalajelor, societatea românească a început să redescopere valoarea respectului de sine.
Românii sunt astăzi mai încrezători, mai conştienţi de potenţialul lor şi mai dispuşi să-şi afirme identitatea şi interesele. Nu este vorba despre un naţionalism defensiv, ci despre maturizare. Nu este vorba despre superioritate, ci despre încrederea legitimă că România are ceva de oferit lumii, nu doar de primit de la ea.
Cele trei D-uri au fost temelia. Au transformat o ţară care ieşea dintr-un regim totalitar într-un stat membru al celor mai puternice cluburi de securitate şi prosperitate din lume. Este o realizare istorică şi merită reamintită public de fiecare dată.
Dar o temelie nu este o casă. Fiecare dintre cele trei D-uri îşi poartă astăzi propria vulnerabilitate dacă rămâne nemodernizat. Deschiderea fără direcţie riscă să devină expunere: o ţară prin care trec capitaluri, idei şi influenţe fără ca ea însăşi să decidă ce reţine şi ce respinge.
Dezvoltarea fără strategie riscă să încetinească exact în momentul în care modelul de creştere bazat pe recuperare se apropie de limitele sale. Iar demnitatea fără proiect riscă să rămână o emoţie colectivă: caldă, dar fără efect, uşor de aprins şi la fel de uşor de manipulat. Marea provocare a etapei care urmează nu mai este recuperarea decalajelor.
Recuperarea a fost, prin definiţie, un joc în care altcineva stabilea reperele. Provocarea următoare este alta, mai dificilă şi mai nobilă: relevanţa. Cum poate România să conteze mai mult într-o lume definită de competiţie economică, tehnologică şi geopolitică?
O lume în care dimensiunea contează mai puţin decât claritatea strategică, iar poziţia geografică devine un activ doar dacă este dublată de o poziţie intelectuală şi politică. Răspunsul cere un nou model mental: trecerea de la cele trei D-uri la cele patru I-uri: imagine, influenţă, investiţii şi internaţionalizare. În primul rând, România are nevoie de imagine.
Nu de propagandă şi nici de cosmetizare, ci de capacitatea de a-şi spune singură povestea înainte ca alţii să o spună în locul ei. Prea des suntem definiţi din exterior prin clişee pe care nu le-am ales şi nu le merităm.